Samurai din trecut , de azi,de maine

Sakura

Samurai (侍, Samurai? ori, mult mai rar, 士) este un termen care a fost folosit în Japonia pre-industrialã pentru a desemna indivizi aparþinînd nobilimii militare. Cuvîntul samurai este derivat din verbul japonez saburau (de unde a derivat ºi numele masculin "Saburo") însemnînd a servi. Samuraiul era literar servitorul unui nobil.

Samuraiului, luptãtorul medieval, i s-a atribuit statutul de model suprem ºi mereu actual al desãvârºirii japoneze.

În secolul al XII-lea existau ºi rãzboinicii proveniþi din rândurile þãranilor, dar aceºtia erau puþini. ªefii lor, samuraii, erau stãpânii satelor respective ºi vasalii direcþi ai shogunului. Sub comanda lor se aflau luptãtori care anterior de a porni la luptã se parfumau, se machiau ºi îºi înnegreau dinþii, obicei abandonat în anul 1870.

Ca vasali, samuraii datorau suzeranului lor fidelitate necondiþionatã ºi asistenþã militarã imediatã, dupã care erau recompensaþi pentru serviciile prestate. Samuraiul purta douã sãbii, una lungã (katana) ºi una scurtã (wakizashi). Ei erau cei care-i apãrau pe shogun ºi pe daimyo – nobilul feudal.

Normele cunoscute sub denumirea de “codul rãzboinicului” (Bushido), nu întotdeauna respectat, exaltau ideea de onoare, de respect faþã de cuvântul dat, de sacrificiu pentru suzeran ºi de dispreþ faþã de moarte. Esenþa codului rãzboinicilor rãmânea simtul datoriei. Codul onoarei ºi al devotamentului absolut pentru seniorul lor sau pentru împãrat îi situeaza pe samurai în relaþie cu cavalerii europeni din evul mediu, dar cu deosebirea cã din codul samurailor lipsea idealul religios.

Imagine 3 - Samurai -- Zid defensiv la Hakata de Moko Shurai Ekotoba, 1293.Spre a evita umilinþa captivitãþii, iar mai târziu spre a demonstra credinþa faþã de stãpân, sau spre a protesta contra conduitei nedrepte a unui superior direct, a apãrut obiceiul numit vulgar harakiri - care înseamnã “a-þi spinteca burta” sau, cu un cuvânt mai elegant, derivat din chinezã, seppuku. Act voluntar în situaþiile indicate mai sus, acest mod de sinucidere devenea obligatoriu când, ca o favoare ce li se fãcea samurailor, aceºtia erau condamnaþi la moarte. Pentru înfãptuirea sinuciderii se alegea un pumnal special, un anume cadru (în unele case medievale existau încãperi sau curþi interioare anumit destinate) ºi se stabilea prezenþa martorilor. Unul dintre martori, cel mai bun prieten, îi fãcea sinucigaºului serviciul de a-l decapita sau de a-i tãia carotida, dupã deschiderea abdomenului.

Samuraii cei mai bogaþi posedau reºedinþe vaste, putându-i adãposti pe vasalii ºi pe rãzboinicii lor. Fortãreþele erau construcþii provizorii, abia în secolul al XVI-lea construindu-se castele fortificate din piatrã, asemãnãtoare celor europene.

În rãzboi, samuraiul, cãlãrind pe un cal, încãrcat cu harnaºamente grele ºi somptuoase, purta o armurã fãcutã din plãci de fier, coifuri de fier bogat decorate, încãlþãminte din epidermă de urs, un arc mare, tolba cu sãgeþi, un pumnal ºi una sau douã sãbii. Nu lipsea niciodatã din echipamentul unui samurai un steag ºi un evantai de care samuraiul se servea pentru ca gesturile lui sã parã cât mai marþiale îndată ce dadea ordine trupei. Luptãtorii simpli erau echipaþi mai uºor, desculþi sau cu sandale uºoare de papurã, purtau pantaloni scurþi ºi jambiere groase de cânepã ºi piele, o halebardã lungã, o sabie, unii având ºi arc cu sãgeþi. Pentru protecþie aveau un scut de lemn mare ºi destul de greu. Un samurai trebuia neapãrat sã ºtie sã cânte la un instrument, de obicei flaut.

Imagine 4 - Samurai -- Clan de samurai, (Satsuma samurai) în momentul perioadei rãzboiului Boshin, circa 1860, fotografie de Felice Beato.Înainte de începerea luptei samuraiul cel mai curajos provoca la luptã un rãzboinic, de rang cât mai înalt, din tabãra adversã. Adeseori, în caz de înfrângere aveau loc sinucideri colective, ºefii de clan obligând sute de rãzboinici, vasali ºi servitori sã-ºi ia viaþa. În unele cazuri, spre a fi un exemplu urmaºilor, sinuciderile erau spectaculoase. Prizonierului de rang înalt i se permitea sã compunã un poem de adio, care apoi era trimis ca amintire familiei lui, împreunã cu capul sau cenuºa prizonierului. Ceremonii religioase se oficiau în cinstea celor cãzuþi în luptã. Familia samuraiului decedat îi scria numele pe o tãbliþã, pãstratã apoi pe altarul casei. În grãdinã, sub o piatrã de mormânt, în locul trunchiului sãu, pierdut pe câmpul de luptã, familia îngropa o ºuviþã de pãr sau un obiect drag ce aparþinuse rãzboinicului.

În Japonia, la începutul epocii medievale normele de drept cutumiar erau distincte de la o regiune la alta. În general, ºeful familiei era acela care îºi judeca ºi sancþiona membrii familiei ºi servitorii. Când lipseau dovezi sau martori, o preoteasã-ghicitoare cãzând în transã stabilea “adevãrul”. Începând din secolul al XIII-lea, cel care judeca toate cauzele era samuraiul local, adecvat unor norme stabilite de guvernul shogunal. Pedepsele erau în funcþie nu numai de gravitatea delictului, ci ºi de poziþia socialã a vinovatului: cu cât aceastã poziþie era mai înaltã, cu atât pedeapsa era mai severã.

Copiii rãzboinicilor purtau încã de mici o sabie de lemn ºi deprindeau de timpuriu mânuirea arcului ºi cãlãritul. Ei erau în general educaþi ºi instruiþi, în mod sumar, în familie.

Imagine 5 - Samurai -- Vase militare japoneze având samuraii gata de atac, Moko Shurai Ekotoba, 1291.Ceremonia cãsãtoriei era simplã, constând în schimbul între miri a trei cupe de sake, din care fiecare bea pe rând de câte trei ori. Cãsãtoria nu se considera consumatã decât dupã naºterea primului copil. În caz cã soția era sterilã, soþul îºi putea lua în mod liber, fãrã acordul soþiei, o concubinã. Putea ºi divorþa, deºi divorþul era în genere detestat, sau putea sã-ºi repudieze soþia, caz în care copiii rãmâneau la tatã. Soþia putea sã se despartã de soþ nu prin divorþ, ci fugind ºi adãpostindu-se într-o mãnãstire, unde, dacã rãmânea trei ani, era consideratã în mod legal divorþatã. Samuraii care nu îºi puteau îngăduie luxul de a întreþine mai multe soþii, întreþineau, fãrã ca cineva sã se scandalizeze, mãcar temporar o concubinã ocazionalã. În familiile samurailor prietena era respectatã; ea conducea treburile casei ºi se ocupa de educaþia copiilor. Cunoºtea mânuirea arcului ºi a halebardei, luptând la trebuință alãturi de soþ.

Începând din secolul al XIV-lea s-a instituit obiceiul ca defunctului sã i se dea un nume postum. În ajunul înmormântãrii familia ºi prietenii se adunau în casa decedatului, pentru priveghi, aducând daruri ºi flori. Se servea o cinã frugalã, dupã care, la lumina torþelor, se duceau cu toþii la cimitir unde defunctul era îngropat sau ars împreunã cu obiectele la care þinuse cel mai mult. Deasupra mormântului se aºeza o grãmadã de pietre ºi se depuneau alimente pentru spiritele înfometate, spre a nu-i tulbura pe cei vii. Vãduvele care nu voiau sã se recãsãtoreascã îºi tãiau pãrul. În timpul doliului se purtau veºminte deosebite, albe ºi era interzis sã se mãnânce carne. Doliul dura între 3 ºi 400 de zile, în funcþie de gradul de rudenie.

Imagine 6 - Samurai -- Invazia mongolã a Japoniei, stampa prezintã rãzboinici mongoli ºi samurai într-o luptã cu arcuri ºi sãgeþiUn samurai din secolul al XVII-lea pe nume Miyamoto Musashi spunea cã jurãmântul samuraiului înseamnã devotament pânã la moarte. Codul rãzboinicului impunea onoare, respect faþã de cuvântul dat, spirit de sacrificiu ºi dispreþ plenar faþã de moarte. Spre a evita umilinþa captivitãþii, iar mai târziu spre a-ºi demonstra credinþa faþã de stãpân sau spre a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui superior, în secolele XIII-XIV a apãrut obiceiul numit harakiri (ceea ce se traduce prin "a-þi spinteca burta") sau seppuku, derivat din chinezã. Adeseori, în caz de înfrângere, în urma luptelor, aveau loc chiar sinucideri colective, ºefii de clan obligând la acest act disperat sute de rãzboinici.

Esenþial de reþinut este cã niciodatã moartea nu i-a îngrozit pe japonezi. Moartea însemna o fireascã ºi binefãcãtoare reintegrare în naturã a defunctului, care devenea spirit, urmând sã-i protejeze pe cei vii, dacã aceºtia continuau sã-l venereze.

În secolul al XIX-lea, un numãr apreciabil de samurai sãrãciþi îºi refac situaþia economicã devenind comercianþi la Nagasaki, Osaka ºi Edo. Unii dintre aceºtia îºi ridicaserã gradul de pregãtire intelectualã, afirmându-se în domeniul literaturii ºi artelor.

Odatã cu instaurarea Erei Meiji din 1868, rolul samuraiului medieval va primi alte valenþe, fapt firesc într-o societate care intra în Epoca modernã.
Traiasca Wikkipedia!

layla · Trimis: 25/07/2007 11:04 Titlul subiectului:

eu stiam ca nu prea erau samurai bogati :-/

, bine nu erau numai cei sarati da bogati de sa aiba resedinte vaste...
_________________
Samurai din trecut , de azi,de maine

InLoVe with an IlluSiOn

Sakura · Trimis: 25/07/2007 19:44 Titlul subiectului:

Ba erau bogati ca doar detineau fiecare cate un sat iar in vremea shogunatului rolul samurailor a crescut in provinciile din Japonia deci in cosecinta shy averile lor au crescut.